Povestiri

Prinși în dansul vieții

Dumnezeu, creatorul magicei noastre lumi nu a fluturat bagheta magică și a apărut întreaga întindere de ape și uscat. Nu, a fost nevoie de mai multe zile ca totul să prindă viață, a fost nevoie de analiză, de cugetare… Și atunci, de ce ne așteptăm noi să se întâmple totul într-o zi, într-o clipă, ca prin minune?

Ne place să credem în minuni, visăm la ele, iar atunci când nu apar, frustrarea pune stăpânire pe noi, ne face să ne simțim vinovați și neiubiți de Dumnezeu. Fiecare dintre noi și-a manifestat măcar o dată furia îndreptată spre Creator. De ce facem asta? Pentru că undeva în suflet, fiecare dintre noi vrea să fie cel mai iubit fiu al Lui. Avem nevoie de protecție și iubire, iar când răspunsul primit nu este cel așteptat ne simțim renegați.

Avem credința înrădăcinată că Dumnezeu ar trebui să ne salveze, să ne ridice din oceanul tristeții, să ne vindece, să aibă grijă de noi chiar și atunci când noi uităm să o facem. Dar cum ne-am mai învăța noi lecțiile dacă am fi mereu ghidați ca niște roboți? Liberul arbitru ne permite să ne alegem calea. Nimeni nu știe dacă toate drumurile duc în același loc, dar parcursul va fi cu siguranță influențat de poteca pe care ne poartă pașii.

Tare am vrea să trăim o viață fără durere, să deschidem larg ochii și să ne bucurăm de toate frumusețile lumii fără teama că următoarea clipă ne poate aduce sfârșitul. Oare am trăi la fel dacă am ști când se termină totul? Am alege parteneri diferiți în acest dans al vieții?

Eu sunt prinsă într-un dans cu frica de când mă știu, e ca o umbră a mea pe cărările vieții de zi cu zi. Are intenția de a mă proteja, dar și prostul obicei de a-mi pune frâne și când viața mi-ar putea zâmbi. Mi-am dat seama că are cuibul în minte și că rolul său este supraviețuirea. E bine să o ai de prietenă când pericolul te pândește la colț, dar dacă o lași să croșeteze scenarii felurite, te poți trezi că vezi stafii în locuri sfinte. Dacă înveți noi pași de dans în fiecare zi, în încredere o poți converti.

Am dansat cu furia în pași alerți spre mine însămi și spre ceilalți. Sistemul digestiv o resimte din plin, ca pe un cântec hard rock ce se aude zi de zi. Mult timp m-am blamat pentru că m-am prins în acest dans, dar am înțeles că doar iertarea are ac de cojocul său și croșetarea nu este deloc una simplă, cere timp și multă muncă.

Dansul cu tristețea cred că l-am început în altă dimensiune, e moștenirea cu care m-am născut în lume. Poate pentru că lecția supremă pe care o am de însușit este iubirea. Să accepți tristețea e primul pas din dansul de vals, un dans care se va desăvârși printr-un curcubeu de trăiri privite prin ochelarii curiozității.

Vinovăția m-a invitat la dans de nenumărate ori de când mă știu. Nu am refuzat-o niciodată, căci sufletul meu a vibrat pe energia sa și mi-a fost imposibil. Aveam pantofii de salvator în picioare, când de fapt trebuia să port cizme de cauciuc pentru a mă proteja de furtunile iminente ale vieții. Acum sunt în plin proces de a-mi învăța lecția, prin acceptare și prețuire de sine voi reuși să nu mai vibrez pe muzica sa.

Am dansat cu suflete minunate și încă mai dansez cu câteva, aș vrea să le păstrez pentru eternitate, dar știu că nu este doar alegerea mea. Dansul vieții ne pune în postura de dansatori începători, experimentați sau chiar rătăciți în pași feluriți și ritmuri diverse. Las în urmă stafii și privesc cu curaj spre dansul vieții de zi cu zi, mă prind în ritm și promit să mă bucur…

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Povestiri

Ca o carte deschisă

Am fost întotdeauna ca o carte deschisă. Așezată pe raftul vieții de zi cu zi. Cu coperta brăzdată de atingerile lumii. Cu file amprentate de zâmbete adevărate. Purtând printre rânduri izvoare de lacrimi amare.

Am stat cuminte pe raft și am așteptat să fiu remarcată, citită, înțeleasă. Unii au fost curioși și au trecut de bariera copertei, au citit câteva rânduri și au fost copleșiți de complexitate. Au pus cartea la loc și și-au continuat drumul spre propria identitate.

Unii cititori nu au putut să deslușească niciun cuvânt din povestea scrisă cu literele sincerității, căci limbajul folosit le-a fost total străin. Până și cartea le-a simțit stângăcia și nu a amprentat dezamăgirea pe filele purității sale. Însă au fost și povești care au lăsat urme, care au făcut să se verse călimara suferinței și să picteze imagini de un negru nedorit în tabloul vieții.

Vezi tu, dragă cititorule, cu toții avem un mesaj de transmis și până și tăcerea vorbește când avem urechi să o auzim, până și ochii mai mint câteodată, nu pentru că vor, ci pentru că sufletul le mai pune, în special în poveștile de iubire, ochelari de cal, care rezistă până la prima adiere a vântului de toamnă și lasă la vedere povești ce devin capitole aprinse în cartea existenței.

Orice carte are un suflet, o comoară ascunsă printre rânduri, e mereu disponibilă să ofere picături de cunoaștere oamenilor ce îndrăznesc să se apropie, să se descopere, să viseze și să lase inspirația să le cutremure credințele ce pun bagaje mult prea grele pe coloana vertebrală a acestei călătorii.

Cititorii împătimiți sunt de obicei suflete romantice, sunt cei care înțeleg că sinceritatea transmisă prin metafore poate face să pălească și măreția unui curcubeu, poate topi ghețarii unor inimi încercate și poate deschide porți spre lecturi minunate.

Cu toții avem în viață o carte preferată, acea lectură care ne-a atins într-un mod unic coarda sensibilă pe care ursitoarele au ascuns-o printre darurile pe care ni le-au pus la picioare în momentul în care am început să respirăm viața.

Cartea preferată are loc de cinste în biblioteca fiecărui cititor, ne cheamă să o răsfoim atunci când cumpenele ne apar în cale, ne devine camarad pe drumul buclat al vieții și ne inspiră să ne scriem propria poveste, cu stiloul autenticității și cu cerneala iubirii, chiar dacă există și radiere și plasturi pentru juliturile inevitabile.

Eu sunt o carte cu un buchet de cicatrice, sunt o carte cu peisaje viu colorate și cu camere în alb și negru decorate, am capitole ce cuprind explozie de emoții minunate și pagini cu chipuri transfigurate, am file goale pentru povești nemuritoare și un final ce lasă imaginația să zburde și scenariile să fie țesute de minți și inimi pricepute.

Sunt o carte pe care criticii o cataloghează după copertă și cititorii o iubesc după esență, pe ici pe colo am greșeli și litere necizelate, căci loc de mai bine va fi întotdeauna în lume. După mine, perfecțiunea este doar un idol ce pauza mult prea des o pune, iar vorbele în vânt aruncate nu vor reuși nicicând să scrie o carte.

La final de poveste, am curaj să mă declar o carte specială și să mărturisesc că cititorii mei m-au ajutat să-mi stabilesc prețul corect, să port cu mândrie ținuta de bestseller și să nu-mi fie teamă că voi fi prea sus pentru ochii și inimile interesate să mă cunoască. Am rămas o carte deschisă, cu esențe de mister…

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Povestiri

Jocul simțurilor

Se ridică cortina, lumina zorilor lasă la vedere scena obișnuită a vieții. Rând pe rând, jucându-și rolul cu pricepere și încântare, ies pe scenă cele cinci simțuri. Spectator privilegiat la spectacolul vieții este bineînțeles omul, acest călător neobosit în căutarea misiunii personale.

Văzul: Fără mine, lumea ar fi lipsită de esență și culoare, individul ar fi o pradă sigură în jungla vieții, iar ochii omului iubit nu ar mai oglindi niciodată dragostea. Știm cu toții că ochii sunt oglinda sufletului, iar capacitatea lor de a cuprinde lumea și de a o transforma într-o comoară interioară este de neegalat.

Auzul: Ciripitul păsărelelor, curcubeul de acorduri muzicale, ploaia și valurile mării, bătăile inimii unui copil și vocea omului iubit ar fi scene mute dacă eu nu mi-aș îndeplini misiunea de receptor al sunetului vieții. Poate că auzul nu îmbracă cea mai strălucitoare haină, dar are capacitatea de a răsfăța omul modern și ocupat, bifând și performanța de a pune pe pauză vocea critică ce-și are cuibul în fiecare cap.

Mirosul: Parfumul florilor multicolore ar fi doar subiect de basm în absența mea, iar jocul seducției ar fi mult mai sărac. Știm prea bine că mirosul este captivant, poate produce ,,victime” instant.

Gustul: Curcubeu pe cerul gurii ar fi o expresie lipsită de esență dacă eu nu aș exista. Degustarea preparatelor culinare, una dintre marile bucurii ale fiecărei zile, ar dispărea pentru totdeauna, iar reunirea oamenilor dragi în jurul unei mese nu și-ar mai găsi rostul.

Simțul tactil: Atingerea se manifestă precum fulgerul pe cer, produce artificii interioare. Poate transforma nisipul mișcător în roci nemuritoare. Oamenii pasionați și cei îndrăgostiți îi cunosc puterea.

Cele cinci simțuri oferă un spectacol magistral în decorul roz al vieții, însă când intră în scenă griul, primul actor care-și dorește evadarea este văzul. Apare dorința spectatorului de a închide ochii, de a se refugia în comoara de amintiri adunată în suflet sau în visare.

Fie că recunoaștem sau nu, fiecare călător are momente în care este orb pe calea vieții, iar buclele întâlnite pe traseu nu fac decât să ne aducă în atenție noi străduțe de explorat, să ne provoace să aruncăm ochelarii fumurii pe care îi purtăm pe nas și să căutăm curcubeie.

Cu văzul ieșit din scenă, rolul principal este atribuit de cel care face urechile să vibreze sau să caute lumea muților în care să se refugieze. Auzul poate fi înșelător, cuvintele pot fi viclene, sunetele pot purta măști pe care doar ochii inimii sunt pregătiți să le detecteze.

Mirosul și gustul te pot ameți și îmbăta, dau dependență și trebuie tratate cu prudență. Poate doar mirosul bebelușilor ar trebui urcat pe un piedestal, în rest e doar gramaj bine calculat și uneori o doză de hazard.

Până și atingerile pot fi înșelătoare, atât de intime, ispititoare, uneori glaciare, cu mesaje cutremurătoare. Lasă în urmă ruine sau magie creată în destine.

Iar când se lasă cortina și cele cinci simțuri sunt adormite, se aude o voce diferită, suavă…

Intuiția: Mi se spune al șaselea simț și bat la porți închise zi de zi, tumultul vieții mă reduce la tăcere, iar când am ocazia desenez curcubeie. Mesajul meu este bucuria, singura cale pe care se atinge împlinirea.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Povestiri

Cine este femeia din oglindă?

Vocea caldă, controlată și feminină, care seamănă cu a unui ghid bine intenționat umplea încăperea. Ca de obicei, Amanda avea mormanul său de foi în mijlocul patului, doar că acum păreau de-a dreptul abandonate, căci atenția îi fusese captată de seminarul fascinant de feminitate.

– Ce reprezintă pentru tine feminitatea?, întrebă femeia dichisită care se oglindea în ecranul unui laptop și răsuna în creierele hiperactive a peste nouă sute de femei care își dăduseră întâlnire cu sinele într-o seară friguroasă de decembrie.

– O insulă virgină!, exclamă fără să gândească Amanda. Iar părul său vâlvoi și pantalonii de trening păreau să-i dea dreptate, precum și fardurile care zăceau pe etajera din baie, nefolosite de la ultima nuntă din august.

Când își conștientiză răspunsul, un zâmbet adevărat îi puse în mișcare mușchii înțepeniți ai feței, iar imaginația o purtă în copilărie, la clipele în care bunica îi împletea cu bucurie părul bălai și o pregătea cu dedicare pentru slujba de duminică și pentru marile sărbători.

Poate că ar fi cazul să-și sune coafeza și să programeze o ședință de răsfăț, părul său îi va fi recunoscător, la fel și oglinda. Amintind de oglindă, se sincroniză cu vocea din laptop, care le îndemna să o caute și să-și ofere răgazul de a se privi.

– Cine este femeia din oglindă?, întrebarea care marca momentul zero al serii, punea viața pe pauză și pornea călătoria spre suflet.

– Nici toate măștile etalate la Carnavalului de la Veneția nu ar putea să o definească, exclamă Amanda cu hotărâre. Căci am fost și victimă, și salvator, femeia naivă și sinceră, îndrăgostită și furioasă, creativă și pierdută în valurile tristeții, binecuvântată și năpăstuită, o umbră și un curcubeu. Doar foile mele mâzgălite îmi cunosc adevărata față, iar ele sunt confidente adevărate, nu trădează, dar au puterea miraculoasă de a readuce sufletul la viață.

Terapia prin scris este una recunoscută, așa că nu fu cuprinsă de mirare când din papucii de coach priceput, femeia dichisită din laptop le ceru să ia o foaie și să lase să curgă emoții negative adunate în oceanul inimii.

Amanda scrise cu litere hieroglifice și cu o rapiditate dată de exercițiu cuvintele: furie, frustrare, neputință, vinovăție, frică. Privi foaia pentru câteva clipe, apoi o făcu bucățele și o aruncă în focul sobei, moment în care își imagină că fumul, rămășița acelor sentimente, fu înghițit de gerul acelei nopți de iarnă.

Odată scăpate de bagajul greu al inimii, mai ușoare și nițel mai relaxate, femeile fuseseră invitate să treacă pe hârtie cea mai mare realizare și motivația de care s-au lăsat purtate.

Fără strop de ezitare, Amanda amprentă foaia cu trei cuvinte magice: COLȚ DE SUFLET, titlul volumului său de versuri cu scop caritabil, darul inimii sale pentru sufletele greu încercate.

Dorința de a dărui este zestrea pe care a primit-o la naștere, cea pe care ursitoarele o lasă moștenire fiecăruia dintre noi, care nu ține cont de contul din bancă, ci de disponibilitatea de a reduce tumultul vieții pentru a auzi vocea inimii și de deschiderea de a înfrumuseța lumea prin propriile comori interioare.

DĂRUIRE este cuvântul care o definește, cu care încheie seara de feminitate și pe care îl scrie cu mândrie pe sticla oglinzii fermecate.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Povestiri

Maria și pantofii de Cenușăreasă

Soarta fu crudă cu Maria, un suflet de copil nevinovat care își pierduse mama pe când abia reușea să deslușească litere de-o șchioapă în abecedarul ponosit din vremurile apuse. Trecuseră de atunci ani de zile, căci iată, copilul firav rămas fără protecția și iubirea de mamă se transformase într-o fată frumoasă și harnică, așa cum o cunoștea tot satul.

Tot satul o îndrăgea, mai puțin o persoană, femeia care purta în buletin și pe umeri doar câțiva ani în plus față de Maria, dar care îi devenise mamă vitregă la scurt timp de la crunta despărțire de cea care îi dăduse viață.

Poate că în alte circumstanțe ar fi putut fi chiar prietene, însă superioritatea pe care statutul de mamă vitregă o presupunea nu făcea decât să nască un curcubeu de emoții negative, să pună între ele prăpăstii.

– Auzi, Mărie, iar lenevești? Trezește-te, soarele este sus pe cer, iar în urma cosașilor trebuie împrăștiată iarba…

– Măicuță, îndată mă îmbrac și pornesc spre ogor.

Cam așa începeau diminețile de vară pentru Maria, era trezită de aceeași voce stridentă și zorită să se îndrepte spre câmp. Era o binecuvântare dacă apuca să mănânce un colț de pâine și o cană de lapte rece. Dacă nu, se mulțumea cu pâinea cu untură și câteva roșii proaspete culese din grădină, meniul pe care îl servea aproape zilnic împreună cu Ana, prietena alături de care muncea la câmp.

În pauza lor de masă, care era uneori mai lungă decât li se permitea, se apucau să despice în patru firul puținelor evenimente care animau satul. Iar subiectul de azi era mai mult decât interesant, căci se apropia data de 15 august, zi de mare sărbătoare creștinească și prilej de sărbătoare câmpenească, pe care toate tinerele nemăritate o așteptau cu sufletul la gură, căci sperau să fie invitate la joc de feciorii care le făceau inimile să vibreze și poate chiar să fie cerute de neveste.

Maria nu visa la o idilă, ea spera din toată inima doar să i se permită să participe la sărbătoare, să nu fie nevoită să rămână iar acasă în postura de doică pentru frățiorul ei de un an și jumătate, pe care îl adormea doar după reprize lungi de legănat, cântat și imitat de diverse animale.

Dar ce să vezi, beleaua de care dădu era mult mai mare, căci la apus de soare, pe când se întorsese acasă după o zi întreagă în arșiță, fu primită cu o falcă în cer și una în pământ de mama vitregă.

– Auzi, Mărie, cum ai îndrăznit să-mi furi papucii cei noi, făcuți de pantofarul Vasile pentru sărbătoare câmpenească de peste câteva zile?

– Măicuță, îți dau cuvântul că nu am pus mâna pe pantofii cei noi.

– Auzi, își dă cuvântul… Păi cine are încredere în cuvântul tău? Tu chiar credeai că vei merge la joc să te hlizești la feciori? Cine credeai că are grijă de Ionică și cum să furi pantofii mei? Eu cu ce mă încalț acum? Am mândreață de rochie cu broderie și picioarele goale. Tu Cenușăreasă ce ești! Nu-ți vezi lungul nasului. Tu chiar visezi la un prinț? Bine ar fi să pui papucii la loc și să-ți vezi de treabă, căci la sărbătoarea câmpenească nu mergi sub niciun chip.

Fără a mai spune un cuvânt, Maria plecă capul și se îndreptă spre camera sărăcăcioasă în care dormea, scoase de sub salteaua cu paie un creion și câteva foi îndoite și cu ochii în lacrimi începu să scrie.

Dumnezeule,

Tu știi prea bine că eu nu fur, că nu sunt vinovată de fapta de care măicuța mă acuză. Sunt o fată cu sufletul curat, care rabdă, uneori chiar și de foame. Sunt muncitoare și poate singurul meu defect este că sunt uneori cu capul în nori, prea visătoare.

Tu știi că visez la un prinț, nu la unul care să vină cu pantoful Cenușăresei, ci la unul care să vadă dincolo de hainele ponosite pe care le îmbrac zi de zi. Care să-mi iubească inima și să mă trateze cu respect, să mă ia de aici și să-mi ofere un loc al meu, o casă în care să nu fiu stăpână, dar care să mă reprezinte pe mine.

Știu că-mi asculți rugăciunile, așa că te rog să rezolvi problema pantofilor dispăruți și să mă ajuți să scap de vina care nu-mi aparține.

A doua zi, de dimineață, Maria auzi o bătaie puternică în poartă și sări din pat ca arsă. Răsuci de două ori cheia și îl zări pe pantofarul Vasile, care ținea în mână o pereche de pantofi ce semăna izbitor cu cei de a căror dispariție era acuzată.

Se dovedește, iată, că cel ce pune în meșteșug artă își recunoaște creațiile de la distanță, așa că nu stete pe gânduri atunci când zări pe ulița prăfuită a satului vârful pantofilor de sub rochia înflorată a Argentinei. O trase separat, îi scăpă câteva cuvinte printre dinți și reuși să o facă să mărturisească că îi furase, după care se hotărî să facă el treaba care pentru ea avea să fie una rușinoasă.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com