Prinși în dansul vieții

Dumnezeu, creatorul magicei noastre lumi nu a fluturat bagheta magică și a apărut întreaga întindere de ape și uscat. Nu, a fost nevoie de mai multe zile ca totul să prindă viață, a fost nevoie de analiză, de cugetare… Și atunci, de ce ne așteptăm noi să se întâmple totul într-o zi, într-o clipă, ca prin minune?

Ne place să credem în minuni, visăm la ele, iar atunci când nu apar, frustrarea pune stăpânire pe noi, ne face să ne simțim vinovați și neiubiți de Dumnezeu. Fiecare dintre noi și-a manifestat măcar o dată furia îndreptată spre Creator. De ce facem asta? Pentru că undeva în suflet, fiecare dintre noi vrea să fie cel mai iubit fiu al Lui. Avem nevoie de protecție și iubire, iar când răspunsul primit nu este cel așteptat ne simțim renegați.

Avem credința înrădăcinată că Dumnezeu ar trebui să ne salveze, să ne ridice din oceanul tristeții, să ne vindece, să aibă grijă de noi chiar și atunci când noi uităm să o facem. Dar cum ne-am mai învăța noi lecțiile dacă am fi mereu ghidați ca niște roboți? Liberul arbitru ne permite să ne alegem calea. Nimeni nu știe dacă toate drumurile duc în același loc, dar parcursul va fi cu siguranță influențat de poteca pe care ne poartă pașii.

Tare am vrea să trăim o viață fără durere, să deschidem larg ochii și să ne bucurăm de toate frumusețile lumii fără teama că următoarea clipă ne poate aduce sfârșitul. Oare am trăi la fel dacă am ști când se termină totul? Am alege parteneri diferiți în acest dans al vieții?

Eu sunt prinsă într-un dans cu frica de când mă știu, e ca o umbră a mea pe cărările vieții de zi cu zi. Are intenția de a mă proteja, dar și prostul obicei de a-mi pune frâne și când viața mi-ar putea zâmbi. Mi-am dat seama că are cuibul în minte și că rolul său este supraviețuirea. E bine să o ai de prietenă când pericolul te pândește la colț, dar dacă o lași să croșeteze scenarii felurite, te poți trezi că vezi stafii în locuri sfinte. Dacă înveți noi pași de dans în fiecare zi, în încredere o poți converti.

Am dansat cu furia în pași alerți spre mine însămi și spre ceilalți. Sistemul digestiv o resimte din plin, ca pe un cântec hard rock ce se aude zi de zi. Mult timp m-am blamat pentru că m-am prins în acest dans, dar am înțeles că doar iertarea are ac de cojocul său și croșetarea nu este deloc una simplă, cere timp și multă muncă.

Dansul cu tristețea cred că l-am început în altă dimensiune, e moștenirea cu care m-am născut în lume. Poate pentru că lecția supremă pe care o am de însușit este iubirea. Să accepți tristețea e primul pas din dansul de vals, un dans care se va desăvârși printr-un curcubeu de trăiri privite prin ochelarii curiozității.

Vinovăția m-a invitat la dans de nenumărate ori de când mă știu. Nu am refuzat-o niciodată, căci sufletul meu a vibrat pe energia sa și mi-a fost imposibil. Aveam pantofii de salvator în picioare, când de fapt trebuia să port cizme de cauciuc pentru a mă proteja de furtunile iminente ale vieții. Acum sunt în plin proces de a-mi învăța lecția, prin acceptare și prețuire de sine voi reuși să nu mai vibrez pe muzica sa.

Am dansat cu suflete minunate și încă mai dansez cu câteva, aș vrea să le păstrez pentru eternitate, dar știu că nu este doar alegerea mea. Dansul vieții ne pune în postura de dansatori începători, experimentați sau chiar rătăciți în pași feluriți și ritmuri diverse. Las în urmă stafii și privesc cu curaj spre dansul vieții de zi cu zi, mă prind în ritm și promit să mă bucur…

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Ca o carte deschisă

Am fost întotdeauna ca o carte deschisă. Așezată pe raftul vieții de zi cu zi. Cu coperta brăzdată de atingerile lumii. Cu file amprentate de zâmbete adevărate. Purtând printre rânduri izvoare de lacrimi amare.

Am stat cuminte pe raft și am așteptat să fiu remarcată, citită, înțeleasă. Unii au fost curioși și au trecut de bariera copertei, au citit câteva rânduri și au fost copleșiți de complexitate. Au pus cartea la loc și și-au continuat drumul spre propria identitate.

Unii cititori nu au putut să deslușească niciun cuvânt din povestea scrisă cu literele sincerității, căci limbajul folosit le-a fost total străin. Până și cartea le-a simțit stângăcia și nu a amprentat dezamăgirea pe filele purității sale. Însă au fost și povești care au lăsat urme, care au făcut să se verse călimara suferinței și să picteze imagini de un negru nedorit în tabloul vieții.

Vezi tu, dragă cititorule, cu toții avem un mesaj de transmis și până și tăcerea vorbește când avem urechi să o auzim, până și ochii mai mint câteodată, nu pentru că vor, ci pentru că sufletul le mai pune, în special în poveștile de iubire, ochelari de cal, care rezistă până la prima adiere a vântului de toamnă și lasă la vedere povești ce devin capitole aprinse în cartea existenței.

Orice carte are un suflet, o comoară ascunsă printre rânduri, e mereu disponibilă să ofere picături de cunoaștere oamenilor ce îndrăznesc să se apropie, să se descopere, să viseze și să lase inspirația să le cutremure credințele ce pun bagaje mult prea grele pe coloana vertebrală a acestei călătorii.

Cititorii împătimiți sunt de obicei suflete romantice, sunt cei care înțeleg că sinceritatea transmisă prin metafore poate face să pălească și măreția unui curcubeu, poate topi ghețarii unor inimi încercate și poate deschide porți spre lecturi minunate.

Cu toții avem în viață o carte preferată, acea lectură care ne-a atins într-un mod unic coarda sensibilă pe care ursitoarele au ascuns-o printre darurile pe care ni le-au pus la picioare în momentul în care am început să respirăm viața.

Cartea preferată are loc de cinste în biblioteca fiecărui cititor, ne cheamă să o răsfoim atunci când cumpenele ne apar în cale, ne devine camarad pe drumul buclat al vieții și ne inspiră să ne scriem propria poveste, cu stiloul autenticității și cu cerneala iubirii, chiar dacă există și radiere și plasturi pentru juliturile inevitabile.

Eu sunt o carte cu un buchet de cicatrice, sunt o carte cu peisaje viu colorate și cu camere în alb și negru decorate, am capitole ce cuprind explozie de emoții minunate și pagini cu chipuri transfigurate, am file goale pentru povești nemuritoare și un final ce lasă imaginația să zburde și scenariile să fie țesute de minți și inimi pricepute.

Sunt o carte pe care criticii o cataloghează după copertă și cititorii o iubesc după esență, pe ici pe colo am greșeli și litere necizelate, căci loc de mai bine va fi întotdeauna în lume. După mine, perfecțiunea este doar un idol ce pauza mult prea des o pune, iar vorbele în vânt aruncate nu vor reuși nicicând să scrie o carte.

La final de poveste, am curaj să mă declar o carte specială și să mărturisesc că cititorii mei m-au ajutat să-mi stabilesc prețul corect, să port cu mândrie ținuta de bestseller și să nu-mi fie teamă că voi fi prea sus pentru ochii și inimile interesate să mă cunoască. Am rămas o carte deschisă, cu esențe de mister…

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Jocul simțurilor

Se ridică cortina, lumina zorilor lasă la vedere scena obișnuită a vieții. Rând pe rând, jucându-și rolul cu pricepere și încântare, ies pe scenă cele cinci simțuri. Spectator privilegiat la spectacolul vieții este bineînțeles omul, acest călător neobosit în căutarea misiunii personale.

Văzul: Fără mine, lumea ar fi lipsită de esență și culoare, individul ar fi o pradă sigură în jungla vieții, iar ochii omului iubit nu ar mai oglindi niciodată dragostea. Știm cu toții că ochii sunt oglinda sufletului, iar capacitatea lor de a cuprinde lumea și de a o transforma într-o comoară interioară este de neegalat.

Auzul: Ciripitul păsărelelor, curcubeul de acorduri muzicale, ploaia și valurile mării, bătăile inimii unui copil și vocea omului iubit ar fi scene mute dacă eu nu mi-aș îndeplini misiunea de receptor al sunetului vieții. Poate că auzul nu îmbracă cea mai strălucitoare haină, dar are capacitatea de a răsfăța omul modern și ocupat, bifând și performanța de a pune pe pauză vocea critică ce-și are cuibul în fiecare cap.

Mirosul: Parfumul florilor multicolore ar fi doar subiect de basm în absența mea, iar jocul seducției ar fi mult mai sărac. Știm prea bine că mirosul este captivant, poate produce ,,victime” instant.

Gustul: Curcubeu pe cerul gurii ar fi o expresie lipsită de esență dacă eu nu aș exista. Degustarea preparatelor culinare, una dintre marile bucurii ale fiecărei zile, ar dispărea pentru totdeauna, iar reunirea oamenilor dragi în jurul unei mese nu și-ar mai găsi rostul.

Simțul tactil: Atingerea se manifestă precum fulgerul pe cer, produce artificii interioare. Poate transforma nisipul mișcător în roci nemuritoare. Oamenii pasionați și cei îndrăgostiți îi cunosc puterea.

Cele cinci simțuri oferă un spectacol magistral în decorul roz al vieții, însă când intră în scenă griul, primul actor care-și dorește evadarea este văzul. Apare dorința spectatorului de a închide ochii, de a se refugia în comoara de amintiri adunată în suflet sau în visare.

Fie că recunoaștem sau nu, fiecare călător are momente în care este orb pe calea vieții, iar buclele întâlnite pe traseu nu fac decât să ne aducă în atenție noi străduțe de explorat, să ne provoace să aruncăm ochelarii fumurii pe care îi purtăm pe nas și să căutăm curcubeie.

Cu văzul ieșit din scenă, rolul principal este atribuit de cel care face urechile să vibreze sau să caute lumea muților în care să se refugieze. Auzul poate fi înșelător, cuvintele pot fi viclene, sunetele pot purta măști pe care doar ochii inimii sunt pregătiți să le detecteze.

Mirosul și gustul te pot ameți și îmbăta, dau dependență și trebuie tratate cu prudență. Poate doar mirosul bebelușilor ar trebui urcat pe un piedestal, în rest e doar gramaj bine calculat și uneori o doză de hazard.

Până și atingerile pot fi înșelătoare, atât de intime, ispititoare, uneori glaciare, cu mesaje cutremurătoare. Lasă în urmă ruine sau magie creată în destine.

Iar când se lasă cortina și cele cinci simțuri sunt adormite, se aude o voce diferită, suavă…

Intuiția: Mi se spune al șaselea simț și bat la porți închise zi de zi, tumultul vieții mă reduce la tăcere, iar când am ocazia desenez curcubeie. Mesajul meu este bucuria, singura cale pe care se atinge împlinirea.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com