Povestiri

Maria și pantofii de Cenușăreasă

Soarta fu crudă cu Maria, un suflet de copil nevinovat care își pierduse mama pe când abia reușea să deslușească litere de-o șchioapă în abecedarul ponosit din vremurile apuse. Trecuseră de atunci ani de zile, căci iată, copilul firav rămas fără protecția și iubirea de mamă se transformase într-o fată frumoasă și harnică, așa cum o cunoștea tot satul.

Tot satul o îndrăgea, mai puțin o persoană, femeia care purta în buletin și pe umeri doar câțiva ani în plus față de Maria, dar care îi devenise mamă vitregă la scurt timp de la crunta despărțire de cea care îi dăduse viață.

Poate că în alte circumstanțe ar fi putut fi chiar prietene, însă superioritatea pe care statutul de mamă vitregă o presupunea nu făcea decât să nască un curcubeu de emoții negative, să pună între ele prăpăstii.

– Auzi, Mărie, iar lenevești? Trezește-te, soarele este sus pe cer, iar în urma cosașilor trebuie împrăștiată iarba…

– Măicuță, îndată mă îmbrac și pornesc spre ogor.

Cam așa începeau diminețile de vară pentru Maria, era trezită de aceeași voce stridentă și zorită să se îndrepte spre câmp. Era o binecuvântare dacă apuca să mănânce un colț de pâine și o cană de lapte rece. Dacă nu, se mulțumea cu pâinea cu untură și câteva roșii proaspete culese din grădină, meniul pe care îl servea aproape zilnic împreună cu Ana, prietena alături de care muncea la câmp.

În pauza lor de masă, care era uneori mai lungă decât li se permitea, se apucau să despice în patru firul puținelor evenimente care animau satul. Iar subiectul de azi era mai mult decât interesant, căci se apropia data de 15 august, zi de mare sărbătoare creștinească și prilej de sărbătoare câmpenească, pe care toate tinerele nemăritate o așteptau cu sufletul la gură, căci sperau să fie invitate la joc de feciorii care le făceau inimile să vibreze și poate chiar să fie cerute de neveste.

Maria nu visa la o idilă, ea spera din toată inima doar să i se permită să participe la sărbătoare, să nu fie nevoită să rămână iar acasă în postura de doică pentru frățiorul ei de un an și jumătate, pe care îl adormea doar după reprize lungi de legănat, cântat și imitat de diverse animale.

Dar ce să vezi, beleaua de care dădu era mult mai mare, căci la apus de soare, pe când se întorsese acasă după o zi întreagă în arșiță, fu primită cu o falcă în cer și una în pământ de mama vitregă.

– Auzi, Mărie, cum ai îndrăznit să-mi furi papucii cei noi, făcuți de pantofarul Vasile pentru sărbătoare câmpenească de peste câteva zile?

– Măicuță, îți dau cuvântul că nu am pus mâna pe pantofii cei noi.

– Auzi, își dă cuvântul… Păi cine are încredere în cuvântul tău? Tu chiar credeai că vei merge la joc să te hlizești la feciori? Cine credeai că are grijă de Ionică și cum să furi pantofii mei? Eu cu ce mă încalț acum? Am mândreață de rochie cu broderie și picioarele goale. Tu Cenușăreasă ce ești! Nu-ți vezi lungul nasului. Tu chiar visezi la un prinț? Bine ar fi să pui papucii la loc și să-ți vezi de treabă, căci la sărbătoarea câmpenească nu mergi sub niciun chip.

Fără a mai spune un cuvânt, Maria plecă capul și se îndreptă spre camera sărăcăcioasă în care dormea, scoase de sub salteaua cu paie un creion și câteva foi îndoite și cu ochii în lacrimi începu să scrie.

Dumnezeule,

Tu știi prea bine că eu nu fur, că nu sunt vinovată de fapta de care măicuța mă acuză. Sunt o fată cu sufletul curat, care rabdă, uneori chiar și de foame. Sunt muncitoare și poate singurul meu defect este că sunt uneori cu capul în nori, prea visătoare.

Tu știi că visez la un prinț, nu la unul care să vină cu pantoful Cenușăresei, ci la unul care să vadă dincolo de hainele ponosite pe care le îmbrac zi de zi. Care să-mi iubească inima și să mă trateze cu respect, să mă ia de aici și să-mi ofere un loc al meu, o casă în care să nu fiu stăpână, dar care să mă reprezinte pe mine.

Știu că-mi asculți rugăciunile, așa că te rog să rezolvi problema pantofilor dispăruți și să mă ajuți să scap de vina care nu-mi aparține.

A doua zi, de dimineață, Maria auzi o bătaie puternică în poartă și sări din pat ca arsă. Răsuci de două ori cheia și îl zări pe pantofarul Vasile, care ținea în mână o pereche de pantofi ce semăna izbitor cu cei de a căror dispariție era acuzată.

Se dovedește, iată, că cel ce pune în meșteșug artă își recunoaște creațiile de la distanță, așa că nu stete pe gânduri atunci când zări pe ulița prăfuită a satului vârful pantofilor de sub rochia înflorată a Argentinei. O trase separat, îi scăpă câteva cuvinte printre dinți și reuși să o facă să mărturisească că îi furase, după care se hotărî să facă el treaba care pentru ea avea să fie una rușinoasă.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

5 gânduri despre „Maria și pantofii de Cenușăreasă”

  1. Cu iz de poveste, într-adevăr acest text. E muzical și plin de drag de cuvânt! Felicitări, Florina! Sunt tare bucuroasă că îți descopăr scriitura asta, latura asta a ta! Ai o sensibilitate care transpare în fiecare cuvânt pe care îl așterni. Îți mulțumesc! ❤️🤗

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s