Într-o zi se manifestă ADIO

Este o zi ca oricare alta, soarele zâmbitor al primăverii își face simțită prezența pe cerul de un albastru cristalin. Pașii o poartă pe Aurora, o studentă venită din provincie, pe scările înalte ale unei biserici din marea noastră capitală, pentru un moment de  rugăciune și o lumânare aprinsă pentru sănătatea părintelui său.

S-au adunat deja zile bune în care pașii și inima o purtau pe același traseu înainte de a păși pe poarta universității, acolo unde se simțea ca peștele în apă, unde visa la un viitor luminos după absolvire.

Ziua a fost una lungă, parcă mai lungă ca niciodată, căci nerăbdarea își făcu simțită prezența în mintea și-n trupul Aurorei, care număra secundele până când ora de matematică se încheie. Dialogul său interior făcu ca formulele matematice scrise pe imensa tablă să fie aproape invizibile, iar vocea profesorului total lipsită de esență.

Odată ieșită din sala de curs, puse mâna pe telefon și iniție apelul spre mama. Apelul fu preluat cu o voce plânsă.

– Mami, ce s-a întâmplat? Tati se simte mai rău?

– Nu, mama. Tati nu mai este…

Timpul se opri în loc, trupul îi încremeni și ochii îi erau mai goi ca niciodată. Apoi un tremur îi săgetă corpul și o trezi la realitate. Azi, o zi cu un cer perfect îi furase tatăl… Era singură, goală și atât de normală pentru fiecare trecător pe care îl depășea în goana sa nebună spre casă.

Acum dilema cu privire la ce cadou să-i cumpere pentru cei patruzeci și șapte de ani pe care urma să-i împlinească peste câteva zile se transformă în grija cu privire la toate rânduielile pentru cea mai grea despărțire.

Întrebările fără răspuns îi inundau mintea, iar sufletul era cufundat într-un ocean de lacrimi care nu avea puterea de a sparge bariera autocontrolului pentru a ieși la suprafață. Toate întrebările începeau cu ,,de ce” și îi erau adresate lui, părintelui care fără cuvinte rostite îi promisese că va fi mereu acolo când va ajunge acasă, că o va aștepta și o va întâmpina cu al său zâmbet în privire.

Mai erau doar câteva zile până când aveau să se regăsească, să se strângă în brațe și să povestească. Dar soarta a fost mai crudă ca niciodată, le-a răpit șansa unei ultime revederi, a lăsat cuvinte nespuse și o fărâmă din speranța că iubirea trece dincolo de timp și spațiu.

Pe măsură ce înainta, furia, disperarea și neputința își găseau loc pe rafturile pustiite ale sufletului, iar mintea încerca să găsească logica care să facă realitatea mai ușor de suportat. Aurora începea să înțeleagă că el nu ar fi părăsit-o niciodată, că o iubea infinit și că de undeva de sus o veghează și o va face întotdeauna. În urma acestei conștientizări, pentru câteva clipe, în privirea sa rătăcită se putu citi iubirea înălțată spre cerul senin al unei zile de primăvară, spre omul care îi va fi întotdeauna tată și cel mai bun prieten.

La cei nouăsprezece ani ai săi, Aurora gusta din cana cu venin a existenței, se simțea ca un intrus în propria viață și călca cu pași firavi și grei treptele unui tren care o va pune față în față cu laturile întunecate ale călătoriei spre cunoaștere, o cunoaștere care întâi șoptește, apoi țipă și într-un final lovește pentru a fi auzită.

Ar fi vrut ca acea călătorie cu trenul să nu se sfârșească niciodată, să nu ajungă să vadă drapelul negru la poarta ultimei case din sat, acea casă la poarta căreia stătea până mai ieri zâmbetul unui tată bucuros să o zărească.

Cum să nu fie supărată pe Dumnezeu? Îi tăiase aripile tocmai acum când pășise pe un nou drum, un drum al speranței, când își dorea din toată inima să-l facă mândru pe tatăl său, căci el îi insuflase dragostea pentru matematică și sprijinul său necondiționat o făcuse să fie o persoană curajoasă.

Dar într-o clipă de prezență își observă chipul transfigurat în geamul fumuriu al trenului și realiză că el nu ar fi vrut să o vadă așa, că durerea ei îl doare și că Dumnezeu există în fiecare dintre noi. Există în ea și în el. Urându-l pe Dumnezeu s-ar urî pe sine și l-ar urî pe el, pe omul care o cunoștea dincolo de orice mască și o iubise din toată inima.

Șiroaie de lacrimi îi inundară fața, le permisese să iasă la lumină precum într-un dans de mângâiere pentru suflet, eliberând bagajul unei realități care copleșește la orice vârstă și cu atât mai mult în cazul unui tinere cu o inimă atât de fragilă.

Până să dea piept cu crunta realitate, pe scaunul incomod al acelui tren, concluzionase că viața este o călătorie cu drumuri drepte și frumoase, respectiv drumuri alunecoase, la sfârșitul cărora putem fi persoane mai puternice și mai înțelepte.

A realizat că, inevitabil, într-o zi se manifestă ADIO, dar și că viața merită trăită, că amintirile alături de oamenii dragi sunt adevărate comori adunate în suflet, pe care le putem accesa în orice clipă.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com