Cine este femeia din oglindă?

Vocea caldă, controlată și feminină, care seamănă cu a unui ghid bine intenționat umplea încăperea. Ca de obicei, Amanda avea mormanul său de foi în mijlocul patului, doar că acum păreau de-a dreptul abandonate, căci atenția îi fusese captată de seminarul fascinant de feminitate.

– Ce reprezintă pentru tine feminitatea?, întrebă femeia dichisită care se oglindea în ecranul unui laptop și răsuna în creierele hiperactive a peste nouă sute de femei care își dăduseră întâlnire cu sinele într-o seară friguroasă de decembrie.

– O insulă virgină!, exclamă fără să gândească Amanda. Iar părul său vâlvoi și pantalonii de trening păreau să-i dea dreptate, precum și fardurile care zăceau pe etajera din baie, nefolosite de la ultima nuntă din august.

Când își conștientiză răspunsul, un zâmbet adevărat îi puse în mișcare mușchii înțepeniți ai feței, iar imaginația o purtă în copilărie, la clipele în care bunica îi împletea cu bucurie părul bălai și o pregătea cu dedicare pentru slujba de duminică și pentru marile sărbători.

Poate că ar fi cazul să-și sune coafeza și să programeze o ședință de răsfăț, părul său îi va fi recunoscător, la fel și oglinda. Amintind de oglindă, se sincroniză cu vocea din laptop, care le îndemna să o caute și să-și ofere răgazul de a se privi.

– Cine este femeia din oglindă?, întrebarea care marca momentul zero al serii, punea viața pe pauză și pornea călătoria spre suflet.

– Nici toate măștile etalate la Carnavalului de la Veneția nu ar putea să o definească, exclamă Amanda cu hotărâre. Căci am fost și victimă, și salvator, femeia naivă și sinceră, îndrăgostită și furioasă, creativă și pierdută în valurile tristeții, binecuvântată și năpăstuită, o umbră și un curcubeu. Doar foile mele mâzgălite îmi cunosc adevărata față, iar ele sunt confidente adevărate, nu trădează, dar au puterea miraculoasă de a readuce sufletul la viață.

Terapia prin scris este una recunoscută, așa că nu fu cuprinsă de mirare când din papucii de coach priceput, femeia dichisită din laptop le ceru să ia o foaie și să lase să curgă emoții negative adunate în oceanul inimii.

Amanda scrise cu litere hieroglifice și cu o rapiditate dată de exercițiu cuvintele: furie, frustrare, neputință, vinovăție, frică. Privi foaia pentru câteva clipe, apoi o făcu bucățele și o aruncă în focul sobei, moment în care își imagină că fumul, rămășița acelor sentimente, fu înghițit de gerul acelei nopți de iarnă.

Odată scăpate de bagajul greu al inimii, mai ușoare și nițel mai relaxate, femeile fuseseră invitate să treacă pe hârtie cea mai mare realizare și motivația de care s-au lăsat purtate.

Fără strop de ezitare, Amanda amprentă foaia cu trei cuvinte magice: COLȚ DE SUFLET, titlul volumului său de versuri cu scop caritabil, darul inimii sale pentru sufletele greu încercate.

Dorința de a dărui este zestrea pe care a primit-o la naștere, cea pe care ursitoarele o lasă moștenire fiecăruia dintre noi, care nu ține cont de contul din bancă, ci de disponibilitatea de a reduce tumultul vieții pentru a auzi vocea inimii și de deschiderea de a înfrumuseța lumea prin propriile comori interioare.

DĂRUIRE este cuvântul care o definește, cu care încheie seara de feminitate și pe care îl scrie cu mândrie pe sticla oglinzii fermecate.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Maria și pantofii de Cenușăreasă

Soarta fu crudă cu Maria, un suflet de copil nevinovat care își pierduse mama pe când abia reușea să deslușească litere de-o șchioapă în abecedarul ponosit din vremurile apuse. Trecuseră de atunci ani de zile, căci iată, copilul firav rămas fără protecția și iubirea de mamă se transformase într-o fată frumoasă și harnică, așa cum o cunoștea tot satul.

Tot satul o îndrăgea, mai puțin o persoană, femeia care purta în buletin și pe umeri doar câțiva ani în plus față de Maria, dar care îi devenise mamă vitregă la scurt timp de la crunta despărțire de cea care îi dăduse viață.

Poate că în alte circumstanțe ar fi putut fi chiar prietene, însă superioritatea pe care statutul de mamă vitregă o presupunea nu făcea decât să nască un curcubeu de emoții negative, să pună între ele prăpăstii.

– Auzi, Mărie, iar lenevești? Trezește-te, soarele este sus pe cer, iar în urma cosașilor trebuie împrăștiată iarba…

– Măicuță, îndată mă îmbrac și pornesc spre ogor.

Cam așa începeau diminețile de vară pentru Maria, era trezită de aceeași voce stridentă și zorită să se îndrepte spre câmp. Era o binecuvântare dacă apuca să mănânce un colț de pâine și o cană de lapte rece. Dacă nu, se mulțumea cu pâinea cu untură și câteva roșii proaspete culese din grădină, meniul pe care îl servea aproape zilnic împreună cu Ana, prietena alături de care muncea la câmp.

În pauza lor de masă, care era uneori mai lungă decât li se permitea, se apucau să despice în patru firul puținelor evenimente care animau satul. Iar subiectul de azi era mai mult decât interesant, căci se apropia data de 15 august, zi de mare sărbătoare creștinească și prilej de sărbătoare câmpenească, pe care toate tinerele nemăritate o așteptau cu sufletul la gură, căci sperau să fie invitate la joc de feciorii care le făceau inimile să vibreze și poate chiar să fie cerute de neveste.

Maria nu visa la o idilă, ea spera din toată inima doar să i se permită să participe la sărbătoare, să nu fie nevoită să rămână iar acasă în postura de doică pentru frățiorul ei de un an și jumătate, pe care îl adormea doar după reprize lungi de legănat, cântat și imitat de diverse animale.

Dar ce să vezi, beleaua de care dădu era mult mai mare, căci la apus de soare, pe când se întorsese acasă după o zi întreagă în arșiță, fu primită cu o falcă în cer și una în pământ de mama vitregă.

– Auzi, Mărie, cum ai îndrăznit să-mi furi papucii cei noi, făcuți de pantofarul Vasile pentru sărbătoare câmpenească de peste câteva zile?

– Măicuță, îți dau cuvântul că nu am pus mâna pe pantofii cei noi.

– Auzi, își dă cuvântul… Păi cine are încredere în cuvântul tău? Tu chiar credeai că vei merge la joc să te hlizești la feciori? Cine credeai că are grijă de Ionică și cum să furi pantofii mei? Eu cu ce mă încalț acum? Am mândreață de rochie cu broderie și picioarele goale. Tu Cenușăreasă ce ești! Nu-ți vezi lungul nasului. Tu chiar visezi la un prinț? Bine ar fi să pui papucii la loc și să-ți vezi de treabă, căci la sărbătoarea câmpenească nu mergi sub niciun chip.

Fără a mai spune un cuvânt, Maria plecă capul și se îndreptă spre camera sărăcăcioasă în care dormea, scoase de sub salteaua cu paie un creion și câteva foi îndoite și cu ochii în lacrimi începu să scrie.

Dumnezeule,

Tu știi prea bine că eu nu fur, că nu sunt vinovată de fapta de care măicuța mă acuză. Sunt o fată cu sufletul curat, care rabdă, uneori chiar și de foame. Sunt muncitoare și poate singurul meu defect este că sunt uneori cu capul în nori, prea visătoare.

Tu știi că visez la un prinț, nu la unul care să vină cu pantoful Cenușăresei, ci la unul care să vadă dincolo de hainele ponosite pe care le îmbrac zi de zi. Care să-mi iubească inima și să mă trateze cu respect, să mă ia de aici și să-mi ofere un loc al meu, o casă în care să nu fiu stăpână, dar care să mă reprezinte pe mine.

Știu că-mi asculți rugăciunile, așa că te rog să rezolvi problema pantofilor dispăruți și să mă ajuți să scap de vina care nu-mi aparține.

A doua zi, de dimineață, Maria auzi o bătaie puternică în poartă și sări din pat ca arsă. Răsuci de două ori cheia și îl zări pe pantofarul Vasile, care ținea în mână o pereche de pantofi ce semăna izbitor cu cei de a căror dispariție era acuzată.

Se dovedește, iată, că cel ce pune în meșteșug artă își recunoaște creațiile de la distanță, așa că nu stete pe gânduri atunci când zări pe ulița prăfuită a satului vârful pantofilor de sub rochia înflorată a Argentinei. O trase separat, îi scăpă câteva cuvinte printre dinți și reuși să o facă să mărturisească că îi furase, după care se hotărî să facă el treaba care pentru ea avea să fie una rușinoasă.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com

Într-o zi se manifestă ADIO

Este o zi ca oricare alta, soarele zâmbitor al primăverii își face simțită prezența pe cerul de un albastru cristalin. Pașii o poartă pe Aurora, o studentă venită din provincie, pe scările înalte ale unei biserici din marea noastră capitală, pentru un moment de  rugăciune și o lumânare aprinsă pentru sănătatea părintelui său.

S-au adunat deja zile bune în care pașii și inima o purtau pe același traseu înainte de a păși pe poarta universității, acolo unde se simțea ca peștele în apă, unde visa la un viitor luminos după absolvire.

Ziua a fost una lungă, parcă mai lungă ca niciodată, căci nerăbdarea își făcu simțită prezența în mintea și-n trupul Aurorei, care număra secundele până când ora de matematică se încheie. Dialogul său interior făcu ca formulele matematice scrise pe imensa tablă să fie aproape invizibile, iar vocea profesorului total lipsită de esență.

Odată ieșită din sala de curs, puse mâna pe telefon și iniție apelul spre mama. Apelul fu preluat cu o voce plânsă.

– Mami, ce s-a întâmplat? Tati se simte mai rău?

– Nu, mama. Tati nu mai este…

Timpul se opri în loc, trupul îi încremeni și ochii îi erau mai goi ca niciodată. Apoi un tremur îi săgetă corpul și o trezi la realitate. Azi, o zi cu un cer perfect îi furase tatăl… Era singură, goală și atât de normală pentru fiecare trecător pe care îl depășea în goana sa nebună spre casă.

Acum dilema cu privire la ce cadou să-i cumpere pentru cei patruzeci și șapte de ani pe care urma să-i împlinească peste câteva zile se transformă în grija cu privire la toate rânduielile pentru cea mai grea despărțire.

Întrebările fără răspuns îi inundau mintea, iar sufletul era cufundat într-un ocean de lacrimi care nu avea puterea de a sparge bariera autocontrolului pentru a ieși la suprafață. Toate întrebările începeau cu ,,de ce” și îi erau adresate lui, părintelui care fără cuvinte rostite îi promisese că va fi mereu acolo când va ajunge acasă, că o va aștepta și o va întâmpina cu al său zâmbet în privire.

Mai erau doar câteva zile până când aveau să se regăsească, să se strângă în brațe și să povestească. Dar soarta a fost mai crudă ca niciodată, le-a răpit șansa unei ultime revederi, a lăsat cuvinte nespuse și o fărâmă din speranța că iubirea trece dincolo de timp și spațiu.

Pe măsură ce înainta, furia, disperarea și neputința își găseau loc pe rafturile pustiite ale sufletului, iar mintea încerca să găsească logica care să facă realitatea mai ușor de suportat. Aurora începea să înțeleagă că el nu ar fi părăsit-o niciodată, că o iubea infinit și că de undeva de sus o veghează și o va face întotdeauna. În urma acestei conștientizări, pentru câteva clipe, în privirea sa rătăcită se putu citi iubirea înălțată spre cerul senin al unei zile de primăvară, spre omul care îi va fi întotdeauna tată și cel mai bun prieten.

La cei nouăsprezece ani ai săi, Aurora gusta din cana cu venin a existenței, se simțea ca un intrus în propria viață și călca cu pași firavi și grei treptele unui tren care o va pune față în față cu laturile întunecate ale călătoriei spre cunoaștere, o cunoaștere care întâi șoptește, apoi țipă și într-un final lovește pentru a fi auzită.

Ar fi vrut ca acea călătorie cu trenul să nu se sfârșească niciodată, să nu ajungă să vadă drapelul negru la poarta ultimei case din sat, acea casă la poarta căreia stătea până mai ieri zâmbetul unui tată bucuros să o zărească.

Cum să nu fie supărată pe Dumnezeu? Îi tăiase aripile tocmai acum când pășise pe un nou drum, un drum al speranței, când își dorea din toată inima să-l facă mândru pe tatăl său, căci el îi insuflase dragostea pentru matematică și sprijinul său necondiționat o făcuse să fie o persoană curajoasă.

Dar într-o clipă de prezență își observă chipul transfigurat în geamul fumuriu al trenului și realiză că el nu ar fi vrut să o vadă așa, că durerea ei îl doare și că Dumnezeu există în fiecare dintre noi. Există în ea și în el. Urându-l pe Dumnezeu s-ar urî pe sine și l-ar urî pe el, pe omul care o cunoștea dincolo de orice mască și o iubise din toată inima.

Șiroaie de lacrimi îi inundară fața, le permisese să iasă la lumină precum într-un dans de mângâiere pentru suflet, eliberând bagajul unei realități care copleșește la orice vârstă și cu atât mai mult în cazul unui tinere cu o inimă atât de fragilă.

Până să dea piept cu crunta realitate, pe scaunul incomod al acelui tren, concluzionase că viața este o călătorie cu drumuri drepte și frumoase, respectiv drumuri alunecoase, la sfârșitul cărora putem fi persoane mai puternice și mai înțelepte.

A realizat că, inevitabil, într-o zi se manifestă ADIO, dar și că viața merită trăită, că amintirile alături de oamenii dragi sunt adevărate comori adunate în suflet, pe care le putem accesa în orice clipă.

Povestire creată pentru S.I.M.T.

Imagine articol Pixabay.com